|
|
Unicul meu regret este că se apropie vremea când nu voi mai putea preda...
RADU VOINESCU: Stimată Lidia Vianu, întotdeauna, când mă gândesc la
dumneavoastră, am în minte imaginea unei contradicţii aproape deconcertante, un
veritabil paradox: sunteţi de o discreţie remarcabilă ca manifestare în planul a
ceea ce numim viaţă literară, dar foarte prezentă şi extrem de eficientă, în
acelaşi timp. Sper că nu e prea sofisticat ce spun. Un număr impresionant de
cărţi – volume de versuri, de critică, un roman, antologii, traduceri din
literatura engleză şi americană, dar şi din română în engleză, manuale –,
publicistică, activitate susţinută la catedră şi încă altele despre care, sper,
vom discuta mai departe. Şi, peste toate acestea, apariţii extrem de consistente
pe Internet, nu numai pe propria dumneavoastră pagină, dar şi în diverse alte
site-uri. Ce vă determină să lucraţi
atât de mult într-o lume cum este cea de azi, când sunt preferate succesele
facile, acţiunile aducătoare de glorie sau de profit imediat, eclatant, însă
fără să pretindă prea multă energie şi imaginaţie investite?
LIDIA VIANU: De la 18 ani, când am intrat la facultatea de engleză, din prima zi
de curs, mi-am dorit să ajung asistentă. M-a atras faptul că la catedră nu
predai, ci înveţi tot timpul. Vreau să spun că niciodată n-am văzut în studenţii
mei oameni care ştiu mai puţin ca mine, ci parteneri de studiu. Tocami de aceea
am investit în ei. Până în 1990, n-am avut cine ştie ce libertate de mişcare.
Abia când am început Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan
m-am bucurat de studenţi cu adevărat. E suficient să-i asculţi atent şi îţi
sugerează ei singuri ce le-ar place – chiar dacă nu ştiu nici ei prea bine.
Trebuie să-i urmăreşti. Comunicarea cu studentul e absolut fascinantă.
Advărat, nimic din ce fac nu aduce profit imediat. Băneşte vorbind, nici mai
târziu. Cred că mi-au trebuit cinci-şase ani să aflu încotro mă îndrept. La
început gesturile erau mici şi se adunau încet: videoconferinţe şi interviuri cu
autorii britanici, traduceri pe unde se putea... Prin 2006, brusc, ceva s-a
legat. Am înfiinţat masteratul, au venit întâi 15, apoi 60 şi apoi 200 de
studenţi, şi mi-am dat seama că am o răspundere faţă de ei. Faptul că cineva are
încredere în tine, are nevoie de munca ta, e cea mai mare sursă de energie. Şi
bucurie, ca să spun drept.
Este clar pentru oricine vă urmăreşte, vă citeşte că interesul dumneavoastră
major, domeniul de aplicaţie îl constituie literatura engleză şi americană din
ultimele decenii. Aceasta implică şi un efort considerabil pentru a fi la zi cu
apariţiile editoriale, cu ideile vehiculate în cărţi, studii, reviste,
simpozioane etc., cu debutul şi cu evoluţia unor autori. Cum rezolvaţi
necesitatea de a fi up-to-date – ca
să zic aşa – în condiţiile în care nu doar că nu trăiţi în spaţiul cultural
respectiv, dar şi volumul de informaţie este uriaş? Îmi veţi spune: mijloacele
moderne de comunicare şi aşa mai departe, dar nu cred că e explicaţie îndeajuns
de lămuritoare.
Am trăit ani negri, până în 1990. Predam literatura contemporană şi nu aveam
acces la nici o carte scrisă după 1940. M-am concentrat pe Modernism în perioada
aceea – dar nici acolo nu exista material critic... Am început să simt că
progresez abia după 1990, când am ieşit, am cumpărat cărţi, am piratat cu
disperare de pe internet (şi acum dau studenţilor mei din anul 2 cărţile gata
piratate – că nu am copyright pentru răspândirea lor – dar cine le mai citeşte
azi dacă nu le are aduse pe tavă?).
Am înghiţit cantităţi uriaşe de proză contemporană britanică în cei doi ani de
Fulbright pe care am avut norocul să-i capăt, la New York University şi
Univeristy of California-Berkeley. Citeam 20 de ore pe zi. Am neglijat critica,
dar am citit romancierii şi poeţii, mi-am făcut o ierarhie a mea... Pe scurt, am
ars multe etape, am redescoperit America – dar acum mă simt confortabil
instalată în ceea ce ştiu despre materia pe care o predau. Cu amendamentul că
niciodată nu ştii destul şi nu poţi citi tot ce ar fi trebuit dacă...
E oarecum surprinzător termenul pe care îl folosiţi, „desperado
literature”, atunci când abordaţi operele unor scriitori contemporani, de la
Alan Brownjohn – din care aţi tradus şi despre care aţi scris şi o carte,
Alan Brownjohn and the Desperado Age
–, la Ruth Fainlight şi Peter
Akroyd. Motivaţi, undeva, alegerea lui ca având sursa în imprecizia termenului
de postmodernism, care „poate să însemne orice şi, până la urmă, nimic” – în ce
mă priveşte, eu cred că problema acestui postmodernism este aceea că el e, întâi
de toate, un concept şi nu un termen, o noţiune, de aici diversitatea de
accepţiuni şi ipostazieri, dar asta e altă poveste –, pe de-o parte, iar pe de
alta socotiţi că e o disperare a unor scriitori contemporani de a folosi tot ce
s-a inventat în materie de procedee, de trucuri literare, pentru a atrage
atenţia a supra lor, pentru a produce, cu orice preţ, un şoc.
Bătrânul Eliot spunea că termenii pe care îi născocim ajung să ne bântuie când
nu-i mai vrem. Mă exaspera numărul de tomuri despre ‘post’ şi ‘isme’ şi mai cu
seamă mă oboseşte nevoia unor critici (elita lor, adică teoreticienii literari)
de a despica firul în patru (uitând cu totul de textul literar în cauză) şi
graba multora de a repeta papagaliceşte un limbaj de lemn care nu duce nicăieri.
Mă necăjea că studenţilor mei li se cerea teorie când ei nu pricepeau textul,
romanul ori poemul. Abordarea critică implică informare, desigur, dar numai ca o
primă etapă. Dacă studentul nu mestecă informaţia pentru a hrăni opinia lui
proprie, păi atunci degeaba mai citeşte.
De aici a plecat ideea de Literatură Desperado: am vrut să mestec teoria
literară (în speranţa că mă va ajuta la critica/înţelegerea/predarea textului (în
special predarea – că asta sunt, un biet profesor de literatură) şi mi-a rămas
în gât. Norocul meu, că altfel mă otrăveam. După 39 de ani de carieră
universitară, rămân la părerea cu care am pornit ca studentă: citeşte întâi
cartea şi abia după aceea aruncă un ochi la critică. Cei care fac o pasiune din
textul critic pierd bucuria esenţială a literaturii. Aşa că Deseprado e o vorbă
care, acum, că am o teorie a mea (bună, proastă, dar coerentă în defectele ei),
nu-mi mai spune nimic. Am lăsat în urmă postmodernismul, şi odată cu teoriile
despre el, m-am eliberat de teroarea limbajului de lemn.
Vă referiţi adesea la amestecul genurilor în literatura contemporană. Natural că
nu vă întreb dacă găsiţi bun sau rău acest melanj practicat de foarte mulţi
prozatori mai ales. Dar aş vrea să ştiu unde credeţi că va duce? Care vor fi
consecinţele pentru literatura de peste douăzeci de ani? Îl vedeţi ca pe o
platformă de pe care se vor relansa genurile sau se pa care vor apărea altele,
noi?
Amestecul acesta e marea descoperire a Modernismului (Joyce, Eliot, Woolf). Ei
au distrus buna rânduială a convenţiei literare de tip basm. Ideea era: să nu
mai povestim la rând şi să nu mai conteze viitorul. Până la ei, literatura miza
pe claritatea limbajului şi pe acel ‘şi? şi? mai departe?’ al lectorului curios
ce va scrie autorul pe ultima pagină. Joyce şi Woolf pun sfârşitul pe prima
pagină. Basmul cu ‘au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi’ a fost dinamitat.
Cine mai citeşte azi basme, o face cu sentimentul că se amuză cu o bucurie
ieftină, artificială, altceva decât viaţa. Modernismul a erupt după 19 veacuri
de convenţie narativă, declarând că viaţa nu deloc aşa cum o vedeau Cervantes,
Dickens, Galsworthy (putem adăuga azi scriitorii contemporani de tipul Danielle
Steel).
Amestecul de convenţii vine dintr-o
mare derută. Dacă romanul, poemul, drama, eseul nu mai funcţionează în forma de
până în 1922, atunci trebuie să născocim altceva ca să descriem realul ‘aşa cum
e’. În lipsa lor de imaginaţie (că i-a istovit curajul de a sfida, de a distruge
convenţia narativă de la Biblie încoace), tot ce fac ei este să amestece
procedeele cunoscute, cu un accent evident pe lirism – adică pe neputinţa de a
nara. Drept care, hibridizarea aceasta, care face din roman un hârdău comun (cu
teatrul poezia, eseul, istoria, psihanaliza, etc), se dovedeşte azi, în 2009,
păguboasă. Noi, cei de acum, plătim preţul revoltei Moderniste. Spiritul iubitor
de suspans al lectorului se întoarce de la autor. Romanii vorbeau de pâine şi
circ. Noi îi zicem ‘filme siropoase’ sau romane gen Danielle Steel.
Ca profesor de literatură, citesc şi predau cu încântare complicaţiile şi
giumbuşlucurile naraţiunii contemporane. Dar eu sunt o minoritate (cu tot cu
studenţii mei). Cei mulţi şi năpăstuiţi – adică cititorii care vor să viseze pe
pagină la ce nu pot avea – au să-şi spună cuvântul. Mă tem că Modernismul şi
toate post-ipostazele lui aproape au murit, dar povestea, basmul cu cronologia
lui simplă cu finalul lui comfortabil – pe scurt, convenţia clarităţii şi a
simplităţii (artificială, dar ce importanţă are că basmul nu e adevărat? ba
chiar e bine că nu este) nu ne poate părăsi. Povestea e o monedă, un depozit de
viaţă de care oamenii nu se pot lipsi...
În afară de acest caracter „desperado”
– am adjectivizat intens – al literaturii engleze de azi, ce credeţi că îi mai
este propriu? Ce tendinţe? Sunt detectabile caracteristici generale, este
individualitatea autorilor cea care primează în dauna vreunei structurări în
sensul unui curent, al unei „mărci”?
Unica trăsătură care sugrumă literatura britanică serioasă în acest moment este
jocul cu distopia – şi de aici o să i se tragă multe ponoase. Analiza
trăsăturilor specifice autorilor britanici contemporani îşi are hazul ei atunci
când o foloseşti cu scopul de a-i ajuta pe studenţi să-şi ascută inteligenţa
jucându-se cu textul. Clasificările sunt o unealtă – dar una strict didactică.
Nu mă amăgesc câtuşi de puţin cu ideea că sistemul meu de definire a fenomenului
literar britanic contemporan are o bază reală. E un artificiu, un răsfăţ
didactic, o bucurie intelectuală de universitar. Cel care citeşte doar pentru
plăcerea lecturii nu dă doi bani pe sistemul meu de identificare a operei
literare contemporane – oricât de seducător ar fi el. Slavă Domnului că există
încă studenţii. Dacă m-ar întreba cineva de ce regret că nu mai sunt tânără, aş
zice că unicul meu regret este că se apropie vremea când nu voi mai putea preda...
Dar în privinţa literaturii americane?
Am plecat de la un subiect serios cum era ‘structura operei contemporane’ şi am
ajuns la povestea mea. Dacă la britanici pot formula opinii spectaculoase, mă
pot juca cu multe idei, pentru autorii americani eu nu sunt decât un simplu
lector. Îi citesc, dar nu i-am mai analizat de mult. Şi îmi dau seama,
citindu-i, că sunt un lector sucit: una predic şi alta fac. Predau complicaţiile
tehnice ale unui Peter Ackroyd, dar când citesc un american caut povestea, viaţa
pe care o cumpăr citind. Poate tocmai de aceea mă feresc să emit teorii privind
autorii americani. Ei sunt refugiul meu de cititor modest, atunci când mă satur
şi eu să-mi iau teoriile în serios.
Ce părere aveţi despre literatura de limbă engleză care se face în alte spaţii,
în fostele colonii, de pildă, sau cea care se scrie de către autorii care vin în
metropolă sau, oricum, se instalează relativ aproape de aceasta?
Corciturile sunt mult mai reuşite decât etnicii puri, aşa se zice. Poeta
britanică de origine persană Mimi Khalvati (pe care am tradus-o în româneşte)
este o încântare, ca să nu mai zic de foarte cunoscuţii Kazuo Ishiguro, Salman
Rushdie, Timothy Mo, poetul britanic de origine maghiară George Szirtes, toţi
absolut minunaţi. Au sare şi piper. Te duc în călătorii pe alte meleaguri la
modul cel mai terestru cu putinţă. Îţi arată lumea altfel. E drept că cei despre
care tocmai vorbeam s-au stabilit în Anglia. Nu ştiu cum arată un roman scris în
limba engleză pentru un public indian ori african. Nu ştiu mare lucru nici măcar
despre Australia şi Canada. N-am citit nici a mia parte din câte aş fi vrut să
citesc... Viaţa e scurtă, pe când literatura nu se încheie niciodată.
I-aţi dedicat lui Eliot un studiu întreg,
T.S. Eliot – An Author for All
Seasons. Deşi preocuparea dumneavoastră majoră merge către literatura
contemporană. Ce vă atrage atât de mult la Eliot? Pe dumneavoastră anume, vreau
să spun, pentru că el exercită oricum o fascinaţie intensă la nivelul criticilor
literari. Nu ştiu de ce, parcă mai puţin la poeţii din ziua de azi; nu mi se
pare că văd influenţe din Eliot prea numeroase.
Mi-am scris teza de doctorat pe T.S. Eliot şi Paul Valéry. Din clipa când am
început (ca studentă, în anul V) cursul de literatură britanică modernistă, am
ştiut că asta voi vrea să fac. Am fost un universitar precoce. La douăzeci şi
unu de ani visam să rămân asistentă pentru ‘Secolul 20’ – aşa îi zicea
disciplinei în 1969. Am avut noroc că profesorul care a acceptat să mă ia la
doctorat mi-a sugerat acest subiect (între noi fie spus, absolut infernal). M-a
pus pe direcţie fără să ştie. Există un mic ghiont al destinului în lucururile
cele mai mărunte. Am citit pe rupte. Am înghiţit operele complete ale celor doi.
Cum s-ar zice, am învăţat Modernsimul de la sursă, de la cei mai buni maeştri.
Tot ce am gândit după aceea se leagă de ei. Pe Valéry, nepredându-l, l-am mai
uitat. Dar contemporaneitatea lui Eliot o văd tot timpul.
Uneori aş vrea să am o pâlnie să le torn direct în minte studenţilor mei ce
ştiu, fără să mai fie nevoie de prelegeri. Să le arăt cât de frumos poate Eliot
să-ţi modeleze mintea atunci când încă nu ai un sistem al tău, fără să te
umilească cu ce multe ştie. Da, cred că de la Eliot am învăţat că, dacă ai
învăţăcei, trebuie să le laşi mintea liberă, chiar şi atunci când le impui ce au
de învăţat. Şi Eliot şi Valéry au în fibra lor acest paradox: nevoia de a
comunica incomuncabilul. Sentimentul că şi tăcerea în faţa unui text literar e o
formă de critică. Şi nu cea mai rea, dacă mă gândesc la logoreea critică, la
fascismul teoreticienilor din ultimele câteva decenii...
Aţi realizat interviuri cu Pascale Petit, R.V. Bailey, Nick Drake, Maura Dooley,
Sean O’Brien, Michael Donaghy, Julia Copus şi cu alţii. Se poate spune, după ce
le citeşti, că literatura engleză nu are secrete pentru dumneavoastră. Abordaţi
în fiecare dintre aceste convorbiri fenomenul literar insular din interior. Până
la urmă, cu studiile, cu toate aceste contribuţii, cu faptul că v-aţi publicat
marea majoritatea cărţilor în engleză, cred că aţi putea trece cât se poate de
firesc drept unul dintre criticii acestei literaturi. Care e, de fapt, poziţia
dumneavoastră reală în spaţiul literar britanic? Cum este percepută? Cum o
vedeţi dumneavoastră? Ce impact a avut acest concept pe care l-aţi introdus,
desperado literature?
Numele Desperado a sâcâit pe mulţi autori britanici. M-am bucurat de fiecare
dată când un autor cunoscut a acceptat să-mi acorde un interviu. O bucurie
măruntă, în fond. Nu sunt de-a lor, nu sunt deloc (dar absolut deloc) un ochi ce
vede din interior. Scriu despre ei, dar nu ştiu dacă scriu şi bine. Poate văd
anapoda. Nu am o confirmare că ar avea nevoie de mine. Au ei destui critici
excelenţi. Eu nu fac decât să scriu despre literatura engleză pentru studentul
român. Sunt un anglist ca foarte mulţi alţii. M-am obişnuit cu ideea că
britanicii nu dau doi bani pe angliştii europeni. Dar dacă aş auzi vreodată că
studenţii mei nu dau doi bani pe puţinul pe care îl deprind dela mine – acesta e
un gând cu care nu m-aş putea obişnui.
Sunteţi directoare a Centrului pentru Traducerea şi Interpretarea Textului
Contemporan, directoare a revistei virtuale de traducere şi E-Learning „Translation
Café” şi coordonaţi, de asemenea, grupul cu acelaşi nume, directoare a
colecţiei „Literatura contemporană în traducere”, la Univers Enciclopedic, ca şi
a colecţiei „Text în context”, la Editura Universităţii din Bucureşti. Cum toate
aceste poziţii şi aceste preocupări sunt legate între ele, vreau să vă întreb ce
urmăriţi, care este politica dumneavoastră – între ghilimele, „politica” – în
materie de traducere, de orientare a interesului cititorilor, studenţilor?
Înţeleg că, aşa cum se vede azi din afară ce fac eu, s-ar părea că am o
‘politică’ în ce priveşte traducerea literaturii contemporane britanice (dar şi
a poeziei româneşti). La început de tot, am vrut foarte tare să scriu romane. Am
şi produs două. Unul a apărut şi nici n-am mai avut curiozitatea să-l răsfoiesc
de atunci, fiindcă e prost. Al doilea e pasabil, dar e scris în engleză, şi
nepublicat. Vreau să zic cu asta că nu ne iese întotdeauna ce ne propunem ca
‘politică’. Mie una, chiar nu-mi iese.
Am început cu simpla dorinţă de a avea un program de master. Dacă m-ar întreba
cineva de ce, habar n-am. Cred că nu-mi mai plăcea cursul de ‘secolul 20’ la
care am visat ani buni până să-l capăt. Se-ntâmpla ceva cu copiii prin anii
2000. Nu mai voiau să citească şi eu nu detectam încotro duce valul. M-a ajuta
Dumnezeu şi am pornit MTTLC (masteratul pentru traducerea textului literar
contemporan). M-am trezit cu studenţi de toate vârstele. Unii dintre ei nu
studiaseră nici un pic de literatură fiindcă erau chimişti, medici, fizicieni...
Şi totuşi trebuiau să traducă text literar. Cu ei, pentru ei, am învăţat să
explic simplu. Să renunţ la artificii şi sisteme teoretice.
Marile adevăruri în critică (peste tot, în fond) sunt cele limpezi şi simple.
Masteranzilor mei le datorez şi noua mea metodă de predare a secolului 21
britanic (a trecut vremea, s-a schimbat veacul). Masteranzii aceştia, cu bogăţia
lor de început de drum, cu curăţenia celui care aşteaptă o mână de ajutor să
facă primii paşi în carieră, m-au învăţat acum, la sfârşit de drum, care îmi e
menirea şi politica. Din 2006 nu caut decât proiecte de traducere care să-i
implice, să le deschidă un drum. Revista online, mai nou avem şi o editură
online care se porneşte, volumele, sunt toate colaborări cu ei, pentru ei. Abia
acum aplic ceea ce visam la nouăsprezece ani: masteranzii aceştia (cei care îşi
iau studiul în serios şi se entuziasmează de orice proiect) sunt buni parteneri
de studiu, de traducere. Sunt energizanţi. În fond, politica mea (traduceri şi
tot restul) sunt ei.
Vă ocupaţi de îndrumarea tinerilor înscrişi la studiile de masterat în cadrul
Centrului pentru Traducerea şi Interpretarea Textului Contemporan de la
Universitatea din Bucureşti. Ce se poate vedea, ştim, în principiu: revista
on-line „translationcafe”,
publicarea unor pagini de poezie semnate de învăţăceii dumneavoastră în revista
„timpul” şi, desigur, în „Diagonale”, o emisiune pe Radio România Cultural. Ce e
mai puţin vizibil şi aş vrea să ne dezvăluiţi dumneavoastră ar fi cum aţi
conceput această muncă de atragere către actul traducerii a celor aflaţi încă la
vârsta tuturor posibilităţilor?
Nu ştiu dacă e meritul meu. Aşa cum ziceam, studenţii de anul 2, unde ţin cursul
de literatură britanică modernistă şi contemporană, deveniseră inerţi. Mulţi au
slujbe, sunt alergaţi, nu mai au chef de lectură. Nu prea ştiam pe unde s-o iau.
Masteranzii mi-au arătat că există o cale. Dacă stuedntul nu merge la cărţi, pot
fi aduse cărţile în spaţiul lui interior. Traducerea ar trebui să înceapă acolo
unde sfârşeşte lectura, dar dacă aşa nu s-a putut, am făcut din traducere un alt
fel de lectură. Dat fiind că traducerea e o abordare practică – adică promite
învăţăcelului că, odată studiul încheiat, va putea şi el să-şi câştige o pâine
de pe urma lui – nu ştiu ce am făcut eu bine, dar cert este că mi-a ieşit.
Predarea literaturii prin traducere funcţionează. Chiar predarea tehnicilor de
narare, a ideilor extrem de abstracte.
Aşa am început să caut locuri unde masteranzii ar putea să publice ce traduc, să
aibă certitudinea că nu învaţă o limbă moartă (cum am învăţat eu engleza în
facultate, sub comunism). Aşa am ajuns la minunatul Dan Verona de la Radio
România Cultural, care a făcut zeci de emisiuni cu traducerile lor. Aşa am ajuns
la Liviu Antonesei, la Radu Voinescu... Lista nu e lungă. Am scris în zeci şi
zeci de locuri (reviste literare, teatre, edituri, agenţii de publicitate, firme
de subtitrare... dar unde n-am încercat?). Poate cineva va vedea aceste rânduri
şi va mai deschide o poartă pentru ei.
Mi-e foarte clar că traducerile lor nu sunt perfecte. Lucrăm acum la traducerea
antologiei PEN Clubului român, alcătuită de poetul Constantin Abăluţă. Am
confruntat şi eu traducerile masteranzilor (toţi
s-au oferit voluntar, nu am silit pe nimeni). Am găsit stângăcii, am
găsit şi gafe lingvisitice. Dar tare m-am bucurat – fiindcă ei chiar au tradus
cu sufletul. Au tradus cu bucurie.
Şi ce anume au tradus? Nici legalizări de acte, nici prospecte de medicamente (pe
care se iau bani frumoşi). Au tradus poezie – cel mai gratuit text din câte
există. Sigur, nu toţi cei 200 de masteranzi au făcut-o. Dar dacă zece dintre ei
au descoperit în ei înşişi un sâmbure creator şi l-au putut îmbina cu nevoia
pedestră şi neiertătoare de a-şi câstiga existenţa, păi n-am trăit degeaba.
Sunt evidente şi o serie de succese în privinţa promovării literaturii române în
Marea Britanie. Chiar acest număr al revistei noastre care găzduieşte interviul
la care aţi avut amabilitatea să răspundeţi publică şi o relatare legată de
finalizarea unei astfel de iniţiative. Cititorii noştri ar fi, de bună seamă,
curioşi să afle mai mult…
După mulţi ani în care am tot tradus din Marin Sorescu, s-a întâmplat că volumul
Puntea – pe care l-am tradus în
engleză împreună cu americanul Adam Sorkin – să ia un premiu la Londra. Nu ştiu
de ce n-am ştiut să mă bucur de acest
premiu. Poate fiindcă Adam e un traducător atât de bun şi nu ştiu cât din succes
îmi aparţine mie şi cât lui. E un mic orgoliu aici. Dacă, mâine, o editură
britanică mi-ar publica romanul scris de mine în engleză – atunci da, aş fi în
al şaptelea cer. Dar romanul zace de vreo patru ani deja, iar eu am renunţat să
mai încerc. Nu se pătrunde uşor pe piaţa culturală a altei ţări decât a ta. Dar
ce mă mir? Nici în ţara mea nu reuşesc să public un volum de critică în română.
Uite, de aceea o să fac cu masteranzii mei o editură să-i meargă vestea. Pentru
ca ei să nu aibă frustrările mele.
Editura pentru Literatura Contemporană (în curând la
http://eplc.unibuc.ro ) e cadoul meu pentru
aceşti masteranzi care mi-au dat mai mult decât cred că le-am dat eu lor.
Cum reuşiţi să fiţi atât de eficientă în a-i sprijini pe alţii? Aţi observat,
probabil, cât de rar este altruismul în breasla noastră, a scriitorilor. Cât
despre acela din viaţa universitară, sunt mai puţin iniţiat, dar în loc de orice
altă referire prefer să trimit la romanul lui Angus Wilson,
Atitudini anglo-saxone.
Nu fac nimic ieşit din comun. Cunosc viaţa universitară pe faţă şi pe dos, nu e
un loc comod, dar asta e meseria mea şi nimic din ea nu-mi displace. Sunt oameni
şi oameni. Unii au nevoie să dea, alţii să ia. E absolut firesc. Eu cred că-l
moştenesc pe tatăl meu, care era medic generalist. Nu suporta să vadă că un
pacient suferă şi el nu-l poate ajuta. E drept, la mine nu e nimic dramatic. Eu
doar percep apeluri ale studenţilor pe care alţii aleg să le ignore. Cred că
studentul nu trebuie cu nici un chip umilit. Şi mai cred că şi studentul cel mai
scârbit de ceea ce îi predai poate fi îmblânzit. Dacă nu reuşeşti să comunici cu
el, dacă primeşte de la tine o notă mică, vina e în primul rând a ta: n-ai găsit
calea. Ajutorul meu pentru masteranzi e un mod de a-mi găsi calea către ei.
Cât e de interesantă literatura română pentru publicul englez? Dar pentru cel
american? Sunt diferenţe între receptarea prozei şi a poeziei? E nevoie ca mai
întâi ea să atragă atenţia unor critici literari, unor universitari, editorilor?...
Cu poezia terminăm repede. Poeţii sunt mari iubitori de popularitate (poate unde
nu o au). Ajunge să scrii despre ei ori să-i traduci, şi te-au acceptat. Mă simt
bine între poeţii britanici. Ne ştim de la distanţă (adică din emailuri). Pe
câţiva i-am cunoscut personal: Ruth Fainlight, Alan Brownjohn, Fiona Sampson,
William Oxley. Restul de peste o sută sunt amabili, afectuoşi şi recunoscători
că sunt citiţi.
Prozatorii, însă, sunt inabordabili. N-am să enumăr pe cine am intervievat şi
câţi m-au ignorat, că n-are rost să-mi număr înfrângerile. L-am văzut pe Peter
Ackroyd la el acasă. Asta nu a schimbat nimic. Casetofonul meu s-a defectat şi
tot prin email i-am luat interviul...
Dacă imaginea britanicilor tradusă, oglindită în ochii cititorului român (de
orice naţie, de fapt) îi interesează pe poeţi şi le e indiferentă romancierilor,
literatura altei ţări pătrunde greu pe rafturi în casele britanicilor. Şi aici,
poeţii sunt mai generoşi. Când am luat premiul pentru traducerea ultimului volum
de poezii scris de Sorescu, Ruth Fainlight m-a sunat la miezul nopţii să-mi dea
vestea – şi deja citise volumul.
Să nu ne amăgim: ultimul lucru pe care-l va face Europa va fi să ne întindă
covorul roşu. Va fi o luptă lungă şi nedreaptă. Dar, la un moment dat, un român
foarte talentat va sfâşia cortina de indiferenţă, şi eu sper că masteranzii mei
vor fi aceia care-l vor traduce în englezeşte. De aceea şi pornim editura
online. Poate chiar unul dintre masteranzi va fi autorul norocos.
Care ar fi handicapurile literaturii române în jocul acesta al competiţiei
pentru un loc în programul unei edituri londoneze sau new-yorkeze?
Handicapul când vine vorba de publicare e veşnic acelaşi: cum şi în cine se
investeşte? Dacă o să avem un bestseller adevărat (şi calitate şi accesibilitate
– cam cum e Kazuo Ishiguro acum), sunt abslolut sigură că muntele se va
deschide. Până atunci, pot numai să spun că publicarea e o industrie ca oricare
alta, cu interese financiare, cu favoritisme, cu reguli ce ne exclud. Criticul
român – care trăieşte la Bucureşti – nu prea publică la Londra. Poetul român mai
găseşte un poet britanic care să-l publice în 50-100 de exemplare. De roman nu
cred că s-ar atinge cineva. Şi cine ar putea acuza editorul englez că ne
consideră o literatură perdantă?
Când mi-am terminat romanul scris în engleză, Ruth Fainligh l-a dat unei
persoane de vază (legat oarecum de Man Booker Prize) să-l citească. Asta după ce
încercasem să abordez pe cont propriu un număr de agenţi literari şi nu
izbutisem. Răspunsul n-a venit, fiindcă literatul în chestiune pur şi simplu a
rătăcit manuscrisul trimis de două ori la rând. Dacă am avea mai mulţi agenţi
literari, lucrurile ar sta altfel. Dar poate e mai bine că romanul acela n-a
apărut. Cum se zice, fiecare carte cu soarta ei...
Ce credeţi că ar trebui să facă, în ce fel ar trebui să se pregătească, să se „antreneze”
cineva care ar dori să devină traducător de literatură engleză şi americană?
Avem noi un mediu competitiv, stimulativ? Ce a rămas din tradiţia unor
străluciţi anglişti şi traducători precum Leon Leviţchi, de exemplu, sau Dan
Duţescu?
Avem o şcoală anglistică excepţională, şi nu numai în Bucureşti. Cu nimic mai
prejos de Leviţchi, Duţescu şi Bantaş. A murit arta de a face dicţionare, e
drept, dar s-au născut, pe net, dicţionarele vii. Poate până acum câţiva ani aş
fi ezitat să spun că traducerea e cel mai important mod al angliştilor de a
preda şi al studenţilor de a învăţă. Acum însă, când teoria şi-a dat obştescul
sfârşit, şi putem în fine să discutăm tehnica romanescă pe înţelesul tuturor,
recurgem din ce în ce mai des la traducere. Ne place un romancier, îl traducem,
să-l poată toţi citi. E primul impuls al anglistului. Avem traducători de înaltă
ţinută, rafinaţi, cultivaţi, creatori. Fiindcă eu sunt ferm convinsă că şi
traducătorii pot avea geniu. Avem şi traducători proşti. Care calcă peste text
cu ciubotele. Şi ei sunt importanţi. Trebuiesc arătaţi cu degetul, ca să ştie
începătorul ce să nu facă. Pe scurt,
cam asta face masteratul meu. Explică tinerilor aspiranţi că şi traducerea e o
vocaţie.
Cândva, acum mai bine de douăzeci de ani, aţi scris un studiu pentru un volum
din opera poetică a lui Valéry. Am crezut atunci că destinul dumneavoastră –
dacă nu vi se pare prea preţios – este sau va fi legat de literatura franceză.
Vă mai interesează poetul „Tinerei parce” şi al „Cimitirului marin”? Se poate
spune că aţi trecut de la „metoda lui Leonardo” – glumesc puţin – la spiritul
britanic?
Valéry m-a pus întotdeauna în dificultate, fiindcă eu am învăţat franceza acasă
de pe la şapte ani, dar niciodată la şcoală ori facultate. Venea de două ori pe
săptămână doamna Reynaud – o franţuzoaică adusă aici dintr-o mănăstie de un
ziarist român, care a părăsit-o la Codlea, fără un ban şi cu franceza ca unica
ei meserie – şi mă înghesuia cu conjugări, ‘si conditionel’, şi altele. Ştia
bine gramatică şi citea cu mine din Racine ore întregi, cu voce tare, cu un ‚r’
graseiat pe care-l mai am încă în urechi. Se uita cu lăcomie prin volumele
Larousse, pe care bunicul meu le legase fascicul cu fascicul în şase imensităţi,
abia le puteam duce în braţe. Dar când a fost nevoie de aplombul specialistului
în literatura franceză, m-am simţit amator. De aceea, când vorbesc de Valéry,
stau respectuos cu un pas în spate. E seducător şi l-am citit din scoarţă în
scoarţă pentru teza mea de doctorat (chiar şi Jurnalele) – dar ştiu eu dacă am
înţeles ce trebuia?
Cu spiritul britanic sunt mai acasă
– deşi poate că ei îşi spun, atunci când citesc ce scriu eu despre ei, că de
fapt nu pricep cum trebuie, dar nu-i de mirare, sunt orientală, o intrusă în
cultura lor...
De câte ori vorbim la telefon, vă găsesc ascultând concerte minunate pe Radio
România Cultural sau pe Radio România Muzical. Îmi dau seama că acordaţi (sic!)
muzicii un loc important în viaţa dumneavoastră. Dar ce rol? Pot să dezvălui că
apelul mobilului dumneavoastră este o şansonetă a lui Yves Montand?
Da, aşa e. Yves Montand seamănă tare bine cu un profesor al meu din primii ani
de facultate (care mi-a şi dat unul din cele trei , singurele, note de 9 din cei
cinci ani de facultate – ce m-am mai necăjit). O fiinţă incandescentă, care m-a
cucerit. Englezii au o expresie unică pentru asta (I had a crush on him), dar nu
mă pricep s-o traduc. El a plecat din ţară, şi eu am încă şansoneta lui Yves
Montand. Afinităţi elective. Un drum pe cre nu am luat-o şi care e şi acum un
mister. Cum zicea Valéry, ne naştem atât de mulţi şi murim unul singur...
Cât despre muzica adevărată, da, o am nonstop în fundal. Radio Muzical e o mare
iubire. Mai nou, există online Pro FM Classic, care transmite concerte non stop
şi fără comentarii. De cum mă scol îl pun, şi până seara, când închid computerul,
ascult absolut tot. E probabil o blasfemie să lucrezi pe fundal de Bach (Bach
îmi place mai mult decât orice), dar nu sunt un fin cunoscător. Mie doar îmi
place muzica. Aşa că o ascult când lucrez.
Cu o viaţă atât de plină, cu atât de multe realizări, ce v-aţi dori să joace,
totuşi, un rol mai important în existenţa dumneavoastră?
Mă pui în mare încurcătură. Până acum zece ani aş fi zis că tot ce vreau este să
scriu măcar un roman bun la viaţa mea. Dorinţa de a nara o am de la trei-patru
ani, când am citit primele poveşti. Dar Dumnezeu m-a făcut lirică, poate de
aceea am iubit atât Modernismul şi am ajuns profesor de literatură Modernistă
britanică.
Fiecare pas, cât de mic, fiecare clipă din viaţa noastră, duce la ceva. Pentru
mine lucrurile s-au legat în acest masterat, care îmbină talentul meu real de
traducător (acolo chiar ştiu că am har), cu bucuria profesorului care are
învăţăcei ataşanţi şi ataşaţi. Dacă în toamnă reţeaua de European Masters in
Translation (unde am aplicat şi eu să includ MTTLC) ne va accepta ca masterat
european, va fi o mare bucurie.
La şaizeci de ani, îţi cam dai seama că nu rolurile importante contează în viaţa
ţa (cum ar fi rolul meu de romancier ratat), ci minutele importante. Minutele de
apropiere de cei cu care comunici cel mai bine: în cazul meu, pe primul loc e
fiica mea, Cristina, iar pe al doilea loc cred că sunt masteranzii care mă
tolerează în preajma lor.
Vă mulţumesc!
Iunie 2009