|
|
Aş lua-o de
la început şi aş face totul mult mai bine...
IOANA
IERONIM:
Dragă Lidia Vianu, trecut-au anii de când am fost colege la Facultatea de
engleză, în Pitar Moş: iar tu ai continuat să lucrezi acolo, devenind unul
dintre profesorii cei mai novatori şi mai dedicaţi formării studenţilor nu numai
ca specialişti, dar şi ca intelectuali şi ca oameni. Între timp ai produs un
impresionant corpus de eseuri şi studii de literatură, o serie de strălucite
interviuri, traduceri din lirică de limba engleză. Ai pus în funcţiune programe
cu bătaie lungă, având în vedere nevoile cultural-pragmatice ale lumii noastre
în tranziţie. Ai utilizat toate căile de editare, pe hârtie, ca şi în spaţiul
virtual, ale unei vaste materii creatoare, prin care ai traversat frontiere şi
ai creat un câmp generos pentru dialogul valorilor, al valorilor umaniste, în
timpul globalizării noastre de prea multe ori grăbite şi superficiale. Păstrez,
din primii ani ai prieteniei noastre, o deosebită admiraţie pentru spiritul tău
cartezian şi o vastă, rafinată sete de cultură. Am admirat apoi scrisul tău pe
mai multe paliere: eseistic, academic, creaţia lirică. O primă întrebare: unde
tinde să se afle pentru tine centrul de greutate în această ţesătură a
activităţilor tale?
LIDIA VIANU: A trecut
ceva vreme, aşa e. În 1966 (cred?), la nouăsprezece ani cel mult, am trăit
împreună goana după cărţi din studenţie, şi îmi aduc aminte tocmai de acest
lucru fiindcă de la tine am luat eu să citesc imensa Istorie a literaturii
române de Călinescu, pe care cei care o aveau fie o ascundeau, fie n-o dădeau de
frică să n-o piardă. S-a întâmplat că eu chiar n-o aveam. Câteva cunoştinţe m-au
refuzat politicos, că volumul imens e la fundul unui cufăr, că n-o găsesc în
bibliotecă, că e împrumutată de mult altcuiva. Te-am întrebat, cu toate că nu
mai credeam că voi citi cartea aceea, şi mi-ai răspuns scurt, ‘Da.’ Aşa am
început eu să te cunosc, cu acest scurt Da.
A murit o lume, a început alta... Cine dintre cei tineri mai pricepe azi
goana după o carte pe hârtie, când ei (ca şi noi, de ce să nu recunosc)
piratează virtual absolut orice text doresc, şi (uneori) îl mai şi citesc?
Oricât de tare aş fi detestat comunismul, nu pot să nu recunosc că spaţiul de
apropiere tăinuită dintre oameni, acea unică intimitate veşnic ameninţată de
turnători, securitate ori tirania unei ideologii aberante, a fost un miracol.
Prietenia era o mare îndrăzneală şi o bucurie reală. Mă uit în jur la studenţii
mei (la fiica mea, june medic rezident) şi nu pot să nu mă întreb: unde s-au dus
prieteniile de altă dată?
Aşa e, am rămas la catedră, dar numai după patru ani de predare la liceu
– patru ani pe care i-am îndurat greu. Şi pentru mine e un mister de ce am vrut
eu cu atâta încăpăţânare să rămân la catedră, să lucrez cu studenţii şi nu cu
elevii (că doar şi unii şi alţii sunt la fel de ataşanţi). E drept, mi-am urât
anii de şcoală, cu deosebire pe cei de liceu – cea mai neagră perioadă din
adolescenţa mea. Poate tocmai de aceea anii cât am predat la Liceul Mihai
Viteazu au fost un coşmar de care nu am putut scăpa foarte multă vreme.
Mă sculam noaptea cu spaima că a doua zi mă duc la şcoală.
Uram cu pasiune cancelaria, cu directorul (profesor de sport) care mă trimitea
zilnic acasă că am fusta prea scurtă, cu profesoara de istorie secretară de
partid care mă sfătuia tandru să renunţ la doctorat (ce-mi trebuie doctoratul la
liceu?), cu profesorul de matematici care a vrut să mă dea afară fiindcă lipseam
la şedinţe... Mă simţeam un pui de cuc într-un cuib necunoscut. Când am devenit
asistentă, răul social m-a supărat infinit mai puţin. Catedra de engleză era
plină de oameni de calitate, ce-i drept. Ce să zic? Ăsta a fost drumul meu.
Tocmai de aceea, când mă întrebi care e centrul meu de greutate, mă pui
în mare dificultate. Nu ştiu. Chiar nu ştiu deloc. Am vrut să învăţ cot la cot
cu studenţii mei. De aici am pornit. Mi-a plăcut să învăţ în anii de facultate
(cu aceeaşi intensitate cu care detestasem tot ce ţinea de anii de liceu). Mi
s-a părut că a fi asistentă nu e o meserie, ci un răsfăţ, o amânare a
maturizării. Amânam să-mi fac o meserie, şi mi-am făcut o meserie din această
amânare. Nu mă simt nici mai tânără decât sunt, şi nici imatură în acest moment,
dar am păstrat repectul pentru inteligenţele care învaţă. Am scris cărţi în
primul rând pentru studenţii mei. Restul – poezia, proza – au fost un accident.
Şi cărţile astea au contat în măsura în care au ajuns la studenţi. Altcineva nu
le-a remarcat. Sau nu au ajuns la mine altfel de ecouri. Dar nici nu era
necesar. Am scris fiindcă am avut ceva de explicat.
Doar traducerile nu se justifică din acest unghi. Traduc cu altceva decât
priceperea mea didactică. Am pornit un Masterat de Traducere a Textului Literar
Contemporan. E un program care are doar câţiva ani. Nu ştiu încotro merg cu el.
Poate la anul nu va mai dori nimeni să-l urmeze. Poate va avea peste 250 de
masteranzi, cât are acum... Un lucru e cert: de când l-am pornit, am sentimentul
că mă reinventez. Când o să aflu unde ducea, o să-mi dau seama ce am vrut. Aşa
sper.
II. În ce măsură se asociază
preocupările tale creatoare şi intelectuale cu – să-i zicem profesoratul tău
(care, cel puţin la masteratul de traducere literară unde te-am văzut
"în acţiune", seamănă mai
mult cu o relaţie maestru-discipoli) ?
LV. În
adolescenţă visam să scriu proză. Asta nu mi-a ieşit. Am scris (nu perseverenţa
mi-a lipsit, ci harul), dar s-a întâmplat că nimic din ce am scris nu a contat,
nu contează în final. Nu acolo sunt eu. Într-un anume moment al vieţii mele, s-a
întâmplat că am scris şi poezie. Nici ea nu mă reprezintă. Ar fi frumos să pot
conchide că măcar cărţile mele de critică (de anglistică, adică) spun ceva
despre mine, dar nu cred că ele spun ceva altcuiva decât studenţilor mei. Iar în
faţa nevoii acestor studenţi de a mă cita, mă simt şi mai stângace.
M-am jucat cu vorba Desperado – şi,
de la o vreme, nu mi se mai pare că ar spune mare lucru. Eticheta o bătălie cu
critica literară universitară, care bătălie între timp s-a terminat. Cred că am
avut dreptate, dar ce contează? Viaţa unei idei e atât de mică atunci când stă
faţă-n faţă cu lucrurile cu adevărat
însemnate...
Ceva – cu totul surprinzător – mă reprezintă totuşi. E un locşor între
paginile scrise de mine de care nu mă dezic. Îmi vine să râd când mă gândesc,
dar ce va rămâne după mine are să fie English with a Key. După atâta zbatere
intelectuală să-mi găsesc drumul, nimic n-a mers, iar drumul meu m-a găsit el pe
mine.
Ideea acestui manual amator, care predă engleza românilor
prin traducere, mi-a venit din disperare de cauză prin 1987. Nu puteam publica
absolut nimic. Nu reuşeam să trec de stadiul de asistent, în ciuda faptului
că-mi luasem doctoratul. N-aveam nici un fel de ‘pile’, ca să zic pe şleau. De
asta sufeream eu, de lipsă de pile în România comunistă. Nu că aş fi fost
singura... În fine. Văzând cu exasperare că nici măcar o traducere la Universul
nu puteam strecura, m-am pus şi am făcut o carte pentru cei care învaţă engleza.
Rădăcinile ei erau vechi. Din 1970 până la căderea
comunismului, am avut de fapt două meserii, două job-uri, cum zic masteranzii
mei. Cel important era cel de la catedră, unde nu precupeţeam nimic. Cel care
îmi asigura existenţa era cel de acasă. Dădeam lecţii, aşa cum dădea profesorul
englez cu care am avut norocul să învăţ mai bine de şapte ani, în timpul dar şi
după terminarea facultăţii. Dacă am un sâmbure de simţ al limbii engleze, de la
el îl am. Am furat engleza de la Richard Hillard cum îşi fură doctorii meseria.
După zece, cincisprezece ani, ajunsesem să am un sistem al meu, pot zice, care
nu dădea greş: îmi învăţam elevii sistemul gramatical. Foloseam tot ce învăţasem
eu de la triada Leviţchi-Bantaş-Duţescu
(pe toţi trei i-am avut profesori, şi le sunt şi astăzi recunoscătoare). Ei
trei, împreună cu Hillard, mi-au deschis ochii, deşi eu nu-mi dădeam deloc seama
la vremea aceea: ce contează pentru un român atunci când îşi face o meserie din
limba (implicit şi cultura) engleză este să îşi conducă pe cei de aceeaşi limbă
cu el pe drumul învăţării, şi – în al doilea rând, dacă nu e pedagog – să
tălmăcească pentru ei ceea ce ei nu pot citi la prima mână. Acum, recent, s-a
adăugat şi nevoia de a face poeţii români cunoscuţi afară, dar aici nu sunt o
maestră, e totdeauna nevoie de un vorbitor nativ...
Pe scurt, fără să-mi dau seama, am învăţat să fiu o bună profesoară de
limba engleză, şi nici nu ştiu cum m-am trezit scriind English with a Key, nu-mi
dădeam bine seama ce vreau cu ea. Am terminat-o, am dus-o la o editură,
redactorul mi-a cerut un referat pozitiv (etapele acestea au durat fiecare ani
de zile, că aşa era pe atunci), am cerut referat unui universitar (care a fost
şi profesorul meu), universitarul (om foarte de bine, altfel) a ţinut cartea o
vreme şi, în final, mi-a declarat că el la ‘aşa ceva’ nu face referat.
Erau propoziţii de un semi-absurd cu haz. Le grupasem pe probleme de
gramatică şi înghesuisem în ele liste de păsări, animale, plante, profesii,
naţii, cum învăţasem de-a lungul anilor de la Bantaş, de la Leviţchi, şi aveam
un sentiment de oarecare siguranţă pe ce ştiam, care îmi venea instinctiv de la
Hillard. Pe scurt, era o carte cu haz şi gramatică. Problema universitarului de
care vorbeam a fost hazul – sper. Cred că s-a temut că eu zic acolo ceva ce
poate fi subversiv şi nu e bine să-şi pună el numele ca referent, cine ştie ce
se mai poate întâmpla. Nimic anormal, era vremea vânătorii de vrăjitoare în ale
scrisului. Poate i s-a părut o carte proastă, cine ştie? Am avut atunci un acut
sentiment de inutilitate, am simţit că nu pot să fac nimic ca lumea...
În 1990, Editura de Vest (cu Mircea Mihăieş undeva în umbră) literalmente
a scos cartea de azi pe mâine, şi înţeleg că s-au amuzat copios în vreme ce o
corectau. Când am aflat că râdeau şi redactau, a fost una din marile bucurii ale
mele. O mică confirmare, neînsemnată pentru cei din afară, dar esenţială pentru
mine ca autor (dacă sunt eu aşa ceva). Imediat după aceea, cartea a apărut şi,
fulgerător, s-a vândut în toate colţurile ţării. Am devenit autor peste noapte.
Autorul unei cărţi fără nici o pretenţie de a fi literatură: o carte de învăţat
limba engleză.
Cu cincisprezece ani mai târziu, primii mei masteranzi (şi toate
celelalte serii de după ei) mi-au mărturisit în masă că unul din motivele pentru
care au ales acest program a fost că mă ştiau din English with a Key. Ei sunt
‘discipolii’ mei. Copiii care învaţă şi învaţă să predea engleza, dar şi să
traducă, cot la cot cu mine. Cred că aici voiam să ajung, dar nu
mi-am dat seama decât acum...
II. Din experienţa ta – care sunt
problemele-întrebările tinerilor, la care te simţi chemată să încerci să
răspunzi ?
LV.
Experienţa mea are două epoci distincte. Sub comunism, studenţii mei şi cu mine
învăţam împreună. Aveam şi eu altă vârstă. După 1990, încă învăţăm împreună, dar
eu am îmbătrânit, şi obligaţia vârstei mele este că trebuie să ai (că e bine să
ai – adică e permis, nu mai e un sacrilegiu) o poziţie. Când mă uit în urmă, la
felul cum predam Modernismul, dar mai ales literatura contemporană, până am
apucat să citesc ca lumea despre ele – adică până am avut acces la suficiente
cărţi – şi compar cu ce fac acum, îmi dau seama că am coerenţă. Am avut norocul
să intuiesc corect ceea ce nu ştiam. N-am fost pusă în situaţia stânjenitoare de
a mă autocontrazice. Una peste alta, didactic vorbind, sunt împăcată cu sistemul
meu (aşa mic cum este, şi numai al meu), cu modul cum explic literatura
studenţilor. Cred că el răspunde unora din întrebările lor.
Adevărul meu de căpătâi în aventura care se cheamă
‘Predarea literaturii engleze a secolului 20/21’ este că nu există adevăr
absolut, că în lumea ideilor, fanatismul e o crimă. Tirania ideii naşte monştri
(vezi ce se întâmplă recent în aria teoriilor literare). Apetitul pentru lectură
a scăzut mult faţă de anii 1970, e drept. Copiii de azi au jumătate din
capacitatea memoriei lor blocată de aventura virtuală – care mi se apre absolut
fascinantă. Nu-i acuz. Fiecare generaţie are lecturile ei. Rolul meu să mă
adaptez la generaţii. E rolul oricărui profesor cu har. Sper din tot sufletul că
asta chiar am şi făcut.
II.
Se împlinesc 20 de ani de la 1989: cum ai văzut (r)evoluţia lucrurilor din
perspectiva ta : a creatorului; a intelectualului; a maestrului în faţa
discipolilor săi?
LV.
Schimbarea a însemnat un singur lucru pentru mine: moartea resentimentului.
Mi-era ciudă că nu pot promova, că nu capăt cursuri ca asistent, că nu pot
publica, nu pot ieşi din ţară, nu pot vedea Londra, nu pot citi ce vreau, şi
câte altele. M-am eliberat. Aici internetul a avut un rol covârşitor – aventura
virtuală este, poate, pentru un intelectual care citeşte, cea mai fascinantă din
acest veac. Îi mulţumesc mereu în gând universitarului american care în 1991
(prima mea ieşire din ţară, o bursă de predare Fulbright la State University of
New York) m-a învăţat cu răbdare de înger să folosesc computerul. Ce schimbare
după maşina de scris!
Am promovat, am publicat, sunt acum un intelectual aşezat la casa lui, ca
să zic aşa. Nu m-am făcut mai creatoare decât eram (poate dimpotrivă). Nu mi-am
împlinit visul de a scrie roman. Poezia mea? Nici nu cred că a citit-o cineva.
Nu ştiu cât din ea merită. E nesemnificativ. Intelectual vorbind, însă, am
crescut enorm. Am văzut un pic din lume, am trăit doi ani ca profesor Fulbright
în America, am CITIT ca să compensez şi pentru cei douăzeci de ani de profesie
sub comunism. Intelectualul din mine a înflorit.
Acuma, calitatea de maestru vine – dacă ai noroc – fiindcă ai ceva de
dat. Dacă nu, ea tot vine – cu vârsta. Tare aş vrea să sper că îndeplinesc
ambele condiţii.
II.
Ce diferenţe vezi între studenţii care am fost noi în anii de graţie 1965-70 şi
studenţii tăi: înainte de 1989, după 1989?
LV.
Diferenţa pe care o percep eu e mai mult umană decât intelectuală. Ba chiar
deloc intelectuală. O minte în formare e cam la fel oriunde o trimiţi. Ea suge
cantitatea de informaţie care o modelează, indiferent de la cine, de unde, cum.
În plan uman, lucrurile sunt infinit mai complicate. Cum
de puteam noi (cei de vârsta mea) să fim fericiţi cândva, sub comunism, cu un
ceai cu biscuiţi ‘popular’, într-o garsonieră neîncălzită, sub plapuma cea de
toate zilele?.. Cum fraternizam cei care nu ne turnam la securitate între noi,
cum ne solidarizam din instinct în faţa cizmei activiştilor culturali...
Prieteniile de odinioară au murit. Spaţiul de siguranţă,
de intimitate, era – ce paradox – infinit mai mare sub comunism decât acum. Nu
ştiu de ce. De unde vine deruta umană a anilor 2000. De ce se sfâşie tinerii
noştri ca rechinii. Am trăit şi noi mari nedreptăţi care ne-au marcat. N-am
putut rămâne asistentă din varii motive, neesenţiale. Dar cineva
mi-a întins o mână într-un moment cheie. Am bătut – încă bat – la zeci de
porţi care rămân închise. Contează cele care se deschid – aşa trebuie să gândim.
Masteranzii mei – nădăjduiesc eu – asta învaţă de la mine: că a bate la poarta
potrivită e o artă, că e nevoie de multă răbdare şi muncă să ajungi ceea ce nu
ştii că vei deveni.
II. Am avut plăcerea şi onoarea
să particip la un număr de seminarii/ateliere de traducere literară
contemporană, conduse de tine. Trăim într-o lume care are tot mai multă nevoie
de traducere, are nevoie să înveţe să opereze cu diferenţe culturale.
Flexibilitatea şi complexitatea uceniciei, a comunicării şi colaborării în acest
cadru mi s-au părut elemente care răspund cu subtilitate şi eficienţă acestui
moment. Te rog descrie programul de masterat în traducere literară pe care l-ai
întemeiat: motivele, scopurile, filosofia acestui program?
LV. Motivele
pentru care a apărut MTTLC ? Am prins un culoar liber, cum ar zice sportivii. O
întâmplare fericită. În faţa acestor masteranzi m-am redefinit, am învăţat (eu
de la ei) că învăţământul care nu are legătură cu o profesie ce va duce la
câştigarea multor existenţe e pe cale să moară.
M-am reconstruit. Aşa cum făceam cu Hillard, în tinereţea
mea, am făcut cu aceşti masteranzi: am furat. Am învăţat din instinct. Am
perceput ce le trebuie, i-am lăsat să mă folosească (legăturile mele culturale,
trecutul meu didactic şi literar – atâta cât e, orizontul meu de aşteptare). Am
descoperit America: am făcut stagii de internship, adică i-am ajutat să apară la
radio, în reviste, să fie traducători de profesie şi să o facă profesionist (nu
ştiu dacă partea asta chiar mi-a ieşit). M-am rugat de felurite instituţii
culturale să-i primească, să-i publice, să-i legitimeze.
Cred că în final am o singură filosofie, extrem de simplă,
în ce priveşte MTTLC: nu ajunge să le placă lucrurile pe care le învaţă, trebuie
să le şi poată folosi. Traducerea literară ca meserie nu include doar literatura
scrisă. Cultura virtuală (din ce în ce mai rar pe hârtie) le stă dinainte.
Cineva trebuia să le arate şi acest drum.
II. Te-ai aplecat asupra atâtor teme,
scriitori, curente. Ai interviuri exemplare, în care abordarea ta dovedeşte o
priză de adâncime a universului creator şi a omenescului din interlocutorii
tăi. Îngăduie să te rog să ne spui, cu subiectivitate, la care dintre acestea
ai avut o satisfacţie deosebită?
LV. Ca în
viaţa oricărui om, la o anumită etapă, lucrurile se leagă. Am ajuns şi eu la
vremea aceea. La început mă bucuram de un interviu. Aşa a apărut pagina mea de
la www.lidiavianu.go.ro . S-a adunat
în jurul acestor interviuri o comunitate de poeţi, critici şi traducători
(români şi străini) care au format – printre altele – un fel de dicţionar viu în
grupul pe care l-am pornit,
http://groups.yahoo.com/group/translationcafe/ ).
Am format o adevărată maşinărie de traducere: masteranzii
încep, poeţii britanici stilizează. Textele astfel obţinute sunt imbatabile.
Sună englezeşte. Recent am tradus aşa Antologia PEN Clubului român, un volum de
Lucian Vasilescu, şi nu ne oprim. Mergem pe poezie fiindcă acolo nu e aşa de
greu să obţii copyright, fiindcă – ce ciudat – mai uşor publici afară poezie
românească decât proză.
Institutul Cultural Român ne-a întins o mână. Avem revista
noastră online,
http://www.e-scoala.ro/ctitc/translation_cafe_reactii.html , găzduită de
www.e-scoala.ro , pe care sperăm s-o mutăm
cât de curând pe site-ul nostru, în formare,
http://mttlc.ro. Avem acolo o editură care acum se naşte: Editura pentru
Literatură Contemporană/ Contemporary Literature Press, care are sprijinul ICR
şi râvneşte la cel al Consiliului Britanic. Avem proiecte fără număr. Am deseori
regretul că n-o să ajung să le văd pe toate realizate. Dar vor veni alţii în
urma mea. Asta e marea bucurie, satisfacţia – cum zici, în fond: să simţi că mai
ai mereu ceva şi apoi altceva, şi mereu încă ceva ce merită făcut.
II.Te rog să comentezi "vârsta
desperado", aşa cum ai văzut-o în literatura britanică la răscrucea mileniului:
ce a însemnat pentru tine acest studiu estetic şi critic major, cu o miză
înaltă ? Cum vezi astăzi mersul lucrurilor în literatură? Ce schimbări
detectezi, fiind atât de implicată şi atentă la fenomenul literar actual în
lumea anglofonă?
LV. Cu multă
lipsă de modestie, am să zic aici pur şi simplu că – pe tot parcursul vieţii
mele intelectuale de până acum – am mers în direcţia bună. Asta este dovada că
nu mi-am greşit vocaţia. Am intuit schimbările chiar şi atunci când nu aveam
destule lecturi pentru a le argumenta.
După 1990 am acumulat, şi, în fine, am şi scris. Poate nu
contează atât ce am scris, că nu mai avem vreme de critică literară în ziua de
azi. Contează – iar şi iar – dacă am izbutit să-mi
fac studenţii să perceapă ceea ce intuiam eu. E un lucru greu, fiindcă scrii
atunci când eşti pregătit (când teoria s-a ‘copt’, când schimbarea s-a
instalat), dar predai literatură şi atunci (mai ales atunci) când încă nu ştii
ce va să vină.
Mi-aduc aminte ceva ce am învăţat de la T.S. Eliot la
începutul carierei mele, pe când îmi scriam teza de doctorat despre el şi Paul
Valéry. El zicea că un citic literar are obligaţia să lase în sistemul lui un
loc liber pentru viitor, aşa cum a lăsat Mendeleev loc gol pentru elementele
chimice încă nedescoperite. Schimbările pe care le-am intuit în anii 1970 au
devenit realitate (ele erau deja realitate, dar nu aveam eu acces la cărţi pe
atunci – mă refer la romanul contemporan). Mi-am făcut un tabel de schimbări,
l-am botezat Desperado. Între timp acele schimbări s-au consumat şi vin altele
la orizont.
Un lucru am învăţat:
importantă e nu schimbarea (nimic nu e niciodată nou sub soare, deşi ne înnoim
cu patimă...), ci priceperea de a o observa. Cum zicea un bun prieten (citând,
desigur, Biblia): Nu-mi da peşte, mai bine învaţă-mă să pescuiesc. Nu merită să
înşir ce am văzut eu că va fi şi chiar a fost, şi poate nu mai e în acest
moment. Câţi oameni, atâtea definiţii ori păreri. Dacă am izbutit eu să-mi învăţ
masteranzii să ‘pescuiască’ ideile care plutesc în aer în jurul lor, păi n-am
trăit degeaba. De acolo va veni meseria lor.
II. Ce proiecte ai pentru viitorul
apropiat?
LV. În acest
moment anume, mă lupt cu editura online pe care o construim în interiorul MTTLC.
Aş vrea să public acolo masteranzi, autori români tineri (şi nu numai),
traduceri de calitate, dar câte nu vreau. Nu mă pot gândi mai departe, cu toate
că de când mă ştiu am avut acest extraordinar izvor de energie: să vreau...
II. Te consider una dintre cele mai
speciale, mai recognoscibile voci în poezia noastră de azi, deşi prezenţa ta ca
poet este foarte discretă. Vom avea plăcerea să te vedem curând publicând şi
poezie?
LV. Nu ştiu
dacă o să mai vină poezia în viaţa mea, dar cel mai mic lucru pe care-l pot face
este să-mi public cele trei volumaşe la editura aceasta online. Acuma, dacă ele
vor fi şi citite de cineva, dacă pot place cuiva... asta nu stă în puterea mea.
II.
Ce ţi-ai dori să scrii şi/sau să studiezi?
LV. Am să
dau un răspuns de copil de trei ani: aş vrea să citesc toate, dar absolut toate
romanele britanice care se scriu acum. Sunt însă luni când nu apuc să citesc un
rând. Am cinci teze de doctorat care aşteaptă să fie corectate, sute de lucrări
pe semestru, pregătesc volume pentru editură, coordonez sute de traduceri de
poeme. E scurtă ziua. Dar încă sper că o să apuc să citesc tot. Şi nu când o să
ies la pensie... că perspectiva ei mă derutează.
II. Ce ţi-ai dori să faci, dacă ai
primi – un cadou de timp liber?
LV. Depinde
cât timp? Dacă ar fi mai multişor, aş lua-o de la început, ca dascăl, vorbesc,
şi aş face totul mult mai bine...
7 decembrie 2009
© Ioana Ieronim
Publicat în Ziarul de Duminică,
ianuarie 2010
I
would start all over again, and I would do it so much better...
IOANA
IERONIM:
Dear Lidia Vianu, a long time has passed since we were
fellow students at the English Department in Pitar Mos: you stayed there and
taught. You are one of its most innovative professors, devoted to helping the
students become both specialists and intellectuals, and shape their own inner
nature, above all. In the meantime you have written an impressive number of
essays, literary criticism, brilliant interviews, you have translated British
poetry. You have founded programmes which look ahead, at the pragmatic needs of
our world in transition. You have used all means of publication, on paper and
online, and you have published texts that cross borders and further dialogue
among cultures, further humanistic values at a time of globalization that is
often too much in a hurry and too superficial. I remember you as you were at the
beginning of our friendship: your Cartesian spirit, your intense, refined thirst
for culture. I have admired the many directions of your work: essayistic,
academic, poetic. One first question: which of the things you do is more
important to you?
LIDIA VIANU:
Time has gone by, indeed. In 1966 (was it?), when I was nineteen at most, we
experienced together that desperate hunt for books as students, and I remember
this because it was you who lent me Calinescu’s huge history of Romanian
literature. Those who had it either kept it a secret or were afraid to give and
then lose it. I did not have it. Several acquaintances had politely declined,
telling me that the huge volume was at the bottom of some trunk, that they
failed to find it anywhere in the house, that they had already lent it to
somebody else. And then I asked you, although I thought I would never get to
read that book, and you simply said ‘Yes.’
This is how I began to know you, with this short Yes.
A world died, another began... How many young people can understand today
how we longed for books, when they download any virtual text their heart
desires, and (sometimes) also read it? However much I may have hated communism,
I must admit that the secret human closeness, that singular intimacy constantly
threatened by informers, the Securitate and the tyranny of an absurd ideology,
was a miracle. Friendship is an
awful daring and also a joy. I watch my students and I wonder: where are the
friendships of yore?
True, I became an assistant at the Department, but that only happened
after I had taught in high school four years – for years that I found
unbearable. It is a mystery to me too why I so stubbornly wanted to be a
teaching assistant, work with students, not pupils (although both are equally
likeable). I hated my years as a pupil in high school, on the other hand – it
was the worst time of my adolescence. That may be the reason why the years
during which I taught at the Mihai Viteazu high school haunted me in nightmares
for a long time after I had left that school.
I used to wake up terrified that I would have to teach in that high
school the next day, that it would start all over again. I passionately hated
the staff room, the headmaster (a sports teacher) who sent me home every day on
account of my short skirt, the history teacher who was ‘party secretary’ and who
advised me to give up studying for a PhD (who needed that in high school?), the
mathematics teacher who almost sacked me because I skipped party meetings... I
felt a total stranger. When I was hired as a teaching assistant, the social
dystopia hurt me infinitely less. The English Department had such nice people in
it. What can I say? That must have been what I was supposed to do.
So, when you ask what was important to me, I just don’t know what to say.
Not really. I felt I wanted to keep on studying, while teaching students, study
with my students. That’s how it started. I loved being a student (as intensely
as I had hated high school). It seemed to me that becoming an assistant was not
really a job at all. I felt I was postponing growing up. I postponed getting a
real job, and I made my profession out of it. I don’t feel any younger than I
am, or immature, at this point, but I have kept my respect for minds that study.
Most of my books have been written for my students, mainly. The rest – fiction
or poetry – have been accidents. My books matter if they reach the students.
Nobody else has found them. Or maybe I don’t know about it. Which does not
really matter. I have written them because I had something to teach.
My
translations are a bit different. When I translate, I do not really use my
teaching skills. I started the MA Programme for the Translation of the
Contemporary Literary Text. It is a fairly young programme (just a few years
old). I am not sure where it is headed. Nobody may wish to attend it next year.
Or it may gather more than the 250 students we have now... One thing is certain:
ever since I started it, I have had the feeling I am reinventing myself. When I
find out where this programme is headed, I shall understand what I meant by it.
Or at least I hope so.
II.
How do you connect your creative and intellectual life
to your teaching (which, from what I saw while you were teaching your MAs in
literary translation, is more like a relationship master-disciples)?
LV.
As a teenager, I wanted to write fiction. It never happened. I did write some,
as a a matter of fact (I have been persistent, but not gifted enough), only it
so happened that nothing I wrote really mattered in the end. It wasn’t me. At
some point I even happened to write poems. It’s not the real me, either. It
would be nice to be able to say that my criticism of English literature reveals
the real me, but I’m afraid they mean something to my students alone. When
confronted with these students’ quoting me, I feel ill at ease. I played with
the label Desperado – and for quite a while now, it has shed its meaning
altogether. It labelled my fight against academic criticism, which fight has
died in the meantime. I think I was right, but it does not really matter. The
life of an idea is so small when compared to really important things in life...
What does represent me has come as a surprise to myself. There is
something in what I’ve written that stands. It may sound ridiculous, but what
will be left behind me will be English
with a Key. After all my efforts to find my way, this one has found me.
The idea of this handbook which teaches English to Romanians came to me
as a last resort in 1987. I could not publish anything at all. I was still a
teaching assistant although I had defended my PhD dissertation. To be very frank
about it, I had no ‘protection.’ That’s what affected me in communist Romania:
no ‘protection.’ I wasn’t the only one, of course... Well. When I realized I
couldn’t even publish a translation at least, I wrote a book for those who were
studying English.
Its roots went a long way back. Since 1970 till the fall of communism I
actually had two jobs. The important one was the one at the Department, it
always came first. The other one, I pratcised at home, and that was how I
actually made a living. I tutored. I learnt that form my own teacher, an
Englishman whom I as lucky enough to study with for over seven years, during and
after my student years. If my English is any good, I owe it to him.
I stole my English form Richard Hillard as doctors steal from other
doctors. Ten, fifteen years after graduation I had made my own grammatical
system for Romanians. I was using what my professors had taught me (for which I
am grateful to them all). Hillard and my professors opened my eyes: what matters
for a Romanian who makes English (language an literature) his job is to teach
his conationals how to go about it themselves. Second, if he does not choose to
be a teacher, he can translate for the others what the others can’t read in the
original. I also started translating Romanian poets into English, but I am not
an expert there. It takes a native to perfect such texts...
So I happened to learn how to be a good teacher of English, and I have no
idea how, but I found myself writing
English with a Key. I did not realize at the time where I was heading. When
it was finished, I took it to a publishing house, the editor asked for a good
reference (every step of the way lasted years, that was the rhythm back then), I
asked one of my ex-professors for a reference. The academic (very nice person, I
must say) kept the manuscript for a while, and at last stated flatly that he
could not write a reference for ‘that.’
The book was made up of grammar sentences which came out half humorous,
half absurd, owing to the fact that I had crammed in them grammar and vocabulary
(lists of birds, animal, plants, professions, nations – as I had learned myself)
at once. I did have a comfortable feeling that I knew what I was talking about,
and it certainly came from what Hillard had taught me. In short, it was a
grammar book that was fun. The hesitation of the academic I mentioned must have
been the uncertain political meaning of that fun (which could be subversive) –I
hope it was that. He must have been afraid to endorse that kind of text, he must
have imagined harsh consequences. It was natural to think that way, when a witch
hunt was going on against Romanian writers. I feared he might have found it a
bad book. I felt painfully inadequate, I could do absolutely nothing right...
In 1990, a publishing house in Timisoara published the book overnight. I
learnt the editors had a lot of fun while proofreading it. That was such good
news. One small proof (insignificant to everyone but me) that I could be an
author (I still have my doubts). The book came out and instantly became a best
seller all over the country. I had turned into an author overnight. The author
of a book that had nothing to do with literature: it was a handbook of English,
no more.
Fifteen years later, my first MA students were telling me that one of the
reasons why they had chosen this programme had been
English with a Key. They are my
disciples, in a way. They learn English and how they can teach it – and I am
still learning, with them. I guess this was what I was heading for all along and
had not realized...
II.
From your experience – how can you help them? In what direction?
LV. My experience covers two very
different intervals. Under communism, I was learning with my students. I was
younger, of course. After 1990 we did the same, only I was older and age made me
feel I must (I mean, it’s all right, it’s not a bad thing to) take a stand.
Looking back at the way I taught Modernism and contemporary literature before I
could read it properly (till books became available at last), comparing to how I
do it now, I realize I have been pretty consistent. I have been lucky enough to
suspect quite correctly what I did not actually know. I have never been placed
in the embarrassing situation of contradicting myself. As a teacher of
literature, I am quite happy with my theory (small as it is, but definitely
mine), with the way I teach my students British literature. This is how I can
help them, I think.
My only truth in this adventure
called ‘Teaching 20/21 c British literature’ is that there is no final truth,
that, in the world of ideas, fanaticism is a crime. The tyranny of ideas bears
monsters (see the latest developments in literary theory or cultural studies).
Reading is no longer what it used to be in the 1970s. Children have today half
of their memory busy with the virtual adventure – which I find absolutely
fascinating myself. No ill feeling for that. Each generation has its own canon,
so to say. It is my duty to adapt to generations. Any good teacher’s, as a
matter of fact. I should like to hope this is exactly what I have been doing.
II.
It has been twenty years since 1989. What is your opinion on
(r)evolution, as a creator, an intellectual, a master facing his disciples?
LV.
The chnage meant only one thing to me: the death of resentment. I resented never
being promoted, never having my own course, never being allowed to publish, to
go abroad, see London, read all I wanted, and many more. I was suddenly free.
The internet has had a tremendous part in that – the virtual adventure is right
now, for an intellectual fond of reading, the most fascinating by far. I keep
mentally thanking the American academic who, in 1991 (my first time abroad, on a
Fulbright professorship in New York State), patiently taught me how to use the
computer. What a relief, after the typewriter!
I have been promoted, I have published, I am now a regular intellectual,
like any other. I have not grown more creative (the reverse, maybe). I have not
yet written a good novel, as I once hoped I would. My poetry? Who has read that?
Is it worth reading, after all? What matters is that I have grown up,
intellectually speaking. I’ve seen a bit of the world, I spent two years as a
Fulbright in the States, I have READ in hopes of making up for twenty years of
being a literature teacher under communism. As an intellectual, I have opened
up.
As to being a ‘master’ – with a little luck, that comes because you have
something to offer. And if you don’t, it still comes – on account of age. I very
much wish both were true, as far as I am concerned.
II.
Do you see any difference between us, when we were students in
1965-1970, and your students, before 1989, after 1989?
LV.
What I sense is a human, rather that intellectual difference. A growing mind is
a growing mind, everywhere. It absorbs information that makes it grow, and it
hardly matters who gives it, where or how.
For one’s inner nature, things are infinitely more complicated. How did
we manage (those my age) to be happy once, under communism, with a cup of tea
and cheap biscuits, in a cold bedsitter, under an old comforter?.. The sense of
brotherhood experienced by those who did not inform the Securitate about one
another, who instinctively supported one another against the boots of cultural
apparatchiks...
The friendships of
old times are no more. Paradoxically, we felt safer and more protected by
friendship under communism. I couldn’t say why. I have no idea what causes this
human disarray. Why young people attack one another like sharks. We also
experienced painful injustice once, things we have not forgotten. I was very
unhappy I could not become a teaching assistant on graduation (never mind the
reasons at the time). But, when the time came, somebody gave me a helping hand.
I have knocked at dozens of closed gates, most of which have never opened. What
matters is the doors that do open – this is how we must see things. My MAs – I
hope – have learnt this from me: knocking at the right door is an art. It takes
patience and hard work to become what you had no idea you would be some day.
II. I was invited to several of your MA workshops on the translation of
contemporary literature. We live in a world that needs translation badly, in
order to operate with cultural differences. I appreciated as highly contemporary
the subtle, efficient flexibility and complexity of what you are doing there.
Could you describe the MA Programme in literary translation you have founded:
its reasons, aims, and philosophy?
LV.
My reasons? The opportunity was offered to me. A happy coincidence. These MAs
have made me re-define who I am, I have learned from them that a system of
education which does not lead to one’s making a living is a dying one.
I have reinvented myself all over again. I have done what I once did with
Hillard: I stole from my MAs. I learnt by instinct. I sensed what they needed, I
allowed myself to be used (my cultural connections, my didactic and literary
past, my expectations). I started the internships, in order to help them
publish, broadcast, become professional translators and do it well (as far as I
could). I have begged various cultural institutions to publish them, to give
them a start.
When all is said and done, my philosophy as far as MTTLC is concerned is
the simplest: they must be able to use what they learn (so much the better if
they also like it, of course). Literary translation – as a job – implies more
that written literature. Virtual culture (paper is rarer and rarer) lies ahead.
Somebody had to show them the way.
II. You have tackled so many themes, writers, movements. Your interviews
show a deep understanding of both works and authors. Which of all these things
has made you feel pleased with yourself more than the rest?
LV.
In anyone’s life, at a certain point, all things find a meaning and make sense.
I’ve reached that point. At first an interview made me happy. My website at
www.lidiavianu.go.ro
was born that way. With the poets, critics, novelists and translators
interviewed (here and abroad) we founded – among other things – a living
dictionary, at
http://groups.yahoo.com/group/translationcafe/.
I have invented a translation contraption: the MAs translate, British
poets revise. It never fails. The texts really sound English. We have translated
the Romanian Pen Club anthology in this manner, as well as a volume by Lucian
Vasilescu. Hopefully we will continue. Poetry is more accessible because poets
rarely charge for copyright. Besides, it is much easier for us these days to
publish poetry abroad, easier than fiction.
The Romanian Cultural Institute has also offered support. We have our own
online review at
http://www.e-scoala.ro/ctitc/translation_cafe_reactii.html, hosted by
www.e-scoala.ro, which we hope to move to
our newly born site under construction at
http://mttlc.ro. We also have there a new publishing house online: Editura
pentru Literatură Contemporană/ Contemporary Literature Press, which is
supported by The Romanian Cultural Institute, Bucharest University, and is
looking forward to the time the British Council will say ‘yes.’ We have many
ideas. I often feel the regret I will not be there to see them all come true.
But there will be others after me. This pleases me, after all: the knowledge
that I always have more things worth doing.
II.
You see British literature as a ‘Desperado age’ at the turn of the
millennium: what does that book mean to you? How do you see the future of
literature? What changes do you sense now, when you are so involved in, you
watch British letters so closely?
LV.
With total lack of modesty, I can simply say that all my intellectual life so
far I have been going in the right direction. This may be a proof of my being in
the right trade. I had an intuition of changes to come even when I had next to
no books to argue what I sensed.
After 1990 I began accumulating, and I did write, at long last. What I
have written may not matter – who has any more time for literary criticism these
days? What is important – once again – is that (I hope) I have made my students
see what I sensed. That is really hard. You write when you are ready (when your
theory is ‘ripe’, when the change is there), but you also teach literature when
(especially when) you have no idea what will follow.
I remember something I learned from T.S. Eliot at the beginning of my
career, while I was writing my dissertation on him and Paul Valéry. He once said
that a literary critic must leave a free spot in his system for the future, the
same as Mendeleev kept a place in his table for chemical elements still
undiscovered. The changes I sensed in the 1970s have already happened (they were
happening then, but I did not have the books to confirm it – contemporary
fiction, I mean). I made my own table, and I called it Desperado. In the
meanwhile those changes came and left, and more changes are looming ahead.
I have learnt one thing, though: the change is not really that important
(nothing is new under the sun, although we keep courting novelty passionately).
What matters is our ability to see it.
As a good friend of mine often says (quoting the Bible, of course): Don’t
give me fish, teach me how to fish instead. It’s no use enumerating what I said
would happen and it did, and may have vanished long ago. Everyone has his own
little theory. If, on the other hand, I have managed to make my students ‘fish’
the ideas that float in the air around them, then I’ve done my duty. That’s what
will help them make a living.
II.
What projects do you have for the near future?
LV.
Right now I am trying to make the publishing house of the MA programme work (http://mttlc.ro/editura/
). I would like to publish students, young Romanian authors, good translations –
well, I want a lot of things. I
can’t think beyond that, but all my life I have had this inexhaustible source of
energy called ‘wanting’ something...
II.
I see you as one of the very special, personal
contemporary Romanian poets, although you have never made your poetic work
conspicuous. Will you be publishing any more poetry any time soon?
LV.
I don’t know if poetry will visit me again, but the least I can do is publish my
three booklets at our new online publishing house. If anyone reads and likes
them... what more can I ask for?
II.
What would you like to write and/or study?
LV.
I have the answer of a three-year-old to that: I would like to read all (and I
mean all) British novels that are being written nowadays. Only at times I can’t
read a line for months in a row. I have five dissertations and hundreds of
papers to grade, I edit volumes for the publishing house, I supervise hundreds
of poetry translations. My days are too short. And yet I still live with the
beautiful illusion that I will read everything some day. Before I retire...
because retirement is a thought that confuses me.
II.
What would you do if you were offered more
time right now?
LV.
It would depend how long a time. If it’s longer, then I would start all over
again (as a teacher, I mean), and I would do it so much better...
December 7, 2009
© Ioana Ieronim